Să nu te doară tristețea!

Să nu te doară tristețea!

Ascultă-mi vocea!

Nu-i așa că recunoști 

oftatul acesta dintre 

cuvinte?

Nu-i așa că din glasul meu,

încă, mai zboară spre tine,

fierbinte,

dorința-ngropată, adânc, 

în sufletul tău?

Să nu te doară tristețea!

Să nu te doară -

Și nici urma, pasului meu,

imprimată în țărâna

pe care tocmai, acum,

se odihnește o frunză.

Să-ți amintești de mine,

ca și de o primăvară 

rămasă, în toamna ta.

Să nu te doară tristețea!

(Ea face parte din mine)

Și nici gândul că voi pleca,

Doar, din când în când, moartea.

Moartea celor două mâini (înțepenite, parcă, pe marmura timpului)

care, odată, îți pansau rănile.

Rănile de ieri, de azi

și de mâine...

Să nu te doară tristețea, 

Privește-o ca pe o petală

căzută, 

din trandafirul iubirii,

Peste sufletul tău!

letiţia adela

Septembrie 2017