Am să-ți tot scriu - Letiţia Adela

Am să-ți tot scriu din toate câte sunt
Și-am să-ți tot ning cărări ce ne ating
Pădurea cea cu suflet îngeresc
Doi oameni de zăpadă se iubesc.

Încă o zi, noiembrie, vei sta
Și-apoi, pe drumul tău, tu, vei pleca
Când amintirile de dor albesc
Doi oameni de zăpadă se iubesc.

Trecutul nu mi-l poți înapoia
Dar nici n-ai să mi-l poți îndepărta
Din iarnă în tăcere zămislesc
Doi oameni de zăpadă ce iubesc.

Și așteptarea parcă-i tot mai grea
Când printre fulgi o vezi numai pe ea
Aproape și departe rătăcesc
Doi oameni de zăpadă se iubesc.

Îmi este frig acum, poemul meu
În brațe îl țin strâns pe Dumnezeu
Și-n focurile care-ncet mocnesc
Doi oameni de zăpadă se topesc!

29.11.2017

Letiţia Adela -Îți scriu

Îți scriu cu-apropierea dintre inimi
Și cu tăcerea ce ne stă pe buze
Cu gândul care este plin de patimi
Cu foșnetul făcut de pași prin frunze.
În ochii tăi e ca-n copilărie
Pădurea-i încă verde, deși-i toamnă,
Îți înflorește-n iriși poezie
În versul cald se odihnește-o iarnă.
Încă îți scriu cu timpul dintr-o gară
Tăcerile se-aud ecou pe șine
Ne vom îmbrățișa, ultima oară,
Adio,trenul nostru nu mai vine.

noiembrie, 2017

Eram

Eram toamnă-alergândă
Prin poemele tale
De iubire flămândă
Printre frunzele goale.

Căutam în neștire
Prin cuvintele toate
Primăveri în privire
Se-aşterneau șoapte, șoapte.

Doar de tine ştiută
Într-un timp oarecare
Alerga ca o ciută
Toamna brațelor tale.

Letiția Adela /Eram
20.10.2017

Și parcă

De-o viață aștepți dimineața
așa, precum un prieten drag
plecat departe,
precum o poveste adormită pe geană de prunc.
Doamne, cum mai aștepți dimineața!
Și când vine, vine ca o albină, fură polenul florilor și-l transformă în miere...
Așa spunea un suflet, admirând o lăcrămioară.
Îți dăruiesc această idee, fă tu din ea poezie!
Doamne, de o viață așteptam dimineața.

Letiţia Adela
19 octombrie 2018

Plouă, la capătul lumii

Să cobori cântând
la capătul lumii,
pe o plajă, aproape de nori.
Ploaia să-ți fie alint,
nisipul albească întuneric pe geană,
ziua a șasea, sărutul la vamă, sărutul cel sfânt.
Cenuşa să zboare blând
peste ape miloase, ce știu să adoarmă,
strigătul mieilor mut.

Luntrea covor la amiază,
lebede oarbe de-atâta zenit,
plouă, la capătul lumii noastre,
plouă cernit!

Voi fi prea bătrână, când te vei naște,
mai devreme c-un tremur de lut.
O lampă și-un amnar se vor recunoaște?
Nu, nu vor mai ști cine sunt!

 Letiția Adela
6.07.2018

Poem într-un vers

Evadate din strânsoarea iluziilor, zilele trec.

Letiția Adela

Să nu te doară tristețea!

Să nu te doară tristețea!

Ascultă-mi vocea!

Nu-i așa că recunoști 

oftatul acesta dintre 

cuvinte?

Nu-i așa că din glasul meu,

încă, mai zboară spre tine,

fierbinte,

dorința-ngropată, adânc, 

în sufletul tău?

Să nu te doară tristețea!

Să nu te doară -

Și nici urma, pasului meu,

imprimată în țărâna

pe care tocmai, acum,

se odihnește o frunză.

Să-ți amintești de mine,

ca și de o primăvară 

rămasă, în toamna ta.

Să nu te doară tristețea!

(Ea face parte din mine)

Și nici gândul că voi pleca,

Doar, din când în când, moartea.

Moartea celor două mâini (înțepenite, parcă, pe marmura timpului)

care, odată, îți pansau rănile.

Rănile de ieri, de azi

și de mâine...

Să nu te doară tristețea, 

Privește-o ca pe o petală

căzută, 

din trandafirul iubirii,

Peste sufletul tău!

letiţia adela

Septembrie 2017

Rădăcini uscate/ Versuri: Steluța Crăciun

Rădăcini uscate
Steluța Crăciun

Amar se nalță tufe de pelin,
pustiu aleargă vântul prin tot satul,
uitat un  greier țârâie străin
la talpa casei, așteptând veleatul.

Și parcă timpul tău s-a-mpiedicat
în ierni la geamuri inflorind petale
și-auzi un zgomot blând și sacadat
cum se zbăteau, fir năvădind, vatale.

Pământu-așterne căi pierdute-n jos,
tăcerea umblă cu năfrămi cernite,
în scoarța mamei moliile-au ros,
iar tu un alt război nu-i poți promite.

Călcând pios, cu pasul obosit,
în tălpi zvâcnește dorul de țărână,
dar drumu-i dușmănos  și poticnit,
iar mersul ți-i greoi și într-o rână.

Tu nu știi unde, nici  când ai greșit -
tristeți au fost și poate-a fost și semnul;
te-ntorci  mai înțelept și mai smerit
și-ngenuncheat, săruți în cruce lemnul.
https://m.youtube.com/watch?v=Kexp8hX9RH0&feature=youtu.be

Adrian Vizireanu: Plecai - Pentru tine, Nichita...

Recită: Letiţia Adela

Mai pun o piatră, rotundă tăcere,
cumpene-n dealuri, stinghere,
îmi leagănă lanuri în piept
și apa din ciuturi, fluidă povară,
îmi curge tristețea prin maci...
De ce taci? De ce taci?...
Mai pun o piatră, rotundă tăcere
și luna se-ascunde-n mesteceni,
mă mușcă ciulinii, mă latră și drumul...
De ce pleci? De ce pleci?
Mai ară-mi în inimă- o brazdă,
mai sapă-mi în piept o fântână,
mai pune-n tăceri înc-o piatră,
dar ține-m-o clipă de mână!...
Ce ‘naltă-i tăcerea,
ce singur cuvântul,
ce rece pământul!
...suieră vântul...
Mai pun o piatră, rotundă tăcere
și noaptea se-nalță un munte,
îmi bate din aripi de plumb,
se zbate lumina în gheare de vultur.
Departe îmi ești, ce departe!...
În palme mă ține și eu țin în palme o piatră...
Ea tace, eu tac
și fără să știm
ne privim și zidim
din tăceri Antarctide...

Adrian Vizireanu: Cioburi

Adrian Vizireanu

Cioburi -
Recită- Letiţia Adela

S-a făcut târziu
și orele au înfrunzit în pădurea timpului.
Hai, așterne-mi năframa nopții peste cuvinte
și lasă-le să tăinuiască cu visele!
Tu încă te zbați în năvodul luminii
prin contururi uitate-n argintul oglinzii.
Părul îți susură pe malul umărului meu,
ape sărate ne colorează transparențele,
sau poate doar plângi,
sau poate doar plâng...
O pasăre își trece moliciunea prin privirile noastre...
Câte gheare pot avea umbrele!
Plouă din rama unui tablou
și-un fulger de spaimă îmi despică retina.
Îți întind o mână de ore,
dar căușul palmelor tale s-a spart
și clipele-ți curg printre cioburile degetelor.
S-a făcut târziu...
Orele au înfrunzit și copacii de timp
ne-au împădurit amintirile.
Îmi desfac năframa nopții și las luna
să-mi împletească cuvintele în unduirea părului tău.
S-a făcut târziu, dar atât de devreme!...

•
Drepturi rezervate autorului.